Viaţa e o
aventură în care contează drumul şi nu destinaţia. Fiecare mergem pe drumuri
diferite şi, inevitabil, avem experienţe care ne condimentează traiul şi ne
învaţă. Unele mai mult, altele... mai puţin. Cu toate astea, indiferent de
drumul pe care îl alegem, de peisajul care ne trece prin faţa ochilor, ne
trebuie prieteni, cunoştinţe, amici.
Trainingul oferit
a fost una din acele experienţe care te învaţă cum să valorifici mai mult
oamenii din jurul tău, cum să fii ţinut minte, cum să te prezinţi într-un grup
şi apoi să ţi-l aproprii.
Deşi a durat vreo
trei ore (unii au întârziat – big No, No!), te-ai fi aşteptat să fie
plictisitor. La urma urmei, dacă e ceva de spus, unui om îi ajunge jumătate de
oră. Nu a fost cazul în situaţia de faţă. Localul bine ales, cu o atmosferă
primitoare şi deschisă nu a făcut decât să sublinieze importanţa locului în
care te afli în momentul în care faci cunoştinţă cu cineva. Pentru că trebuie
să te pliezi pe context. Şi cu toate că într-o conversaţie trebuie să fii
elastic şi îngăduitor cu opiniile celuilalt, sunt unele lucruri de la care nu
se face abatere în nici un caz. Unghiile tăiate, părul îngrijit, hainele
curate, pantofii lustruiţi. O mână fermă, un zâmbet pe buze şi o privire care
spune: „O să-ţi placă să faci cunoştinţă cu mine şi n-o să te poţi abţine să
vrei să mă vezi a doua oară.”
Sunt reguli
simple, de etică şi comportament în societate, pe care oamenii tind să le uite
din varii motive. E societatea prea hectică. Lumea nu mai are răbdare. Oamenii
cred că eşti snob. Felul cum eşti privit nu are nici o importanţă pentru tine
atunci când ajungi la ora stabilită (măcar la prima întâlnire), atunci când
bărbatul intră înaintea doamnei într-un local sau atunci când nu dai mâna peste
masă. Astfel de training-uri încearcă (reuşind sau nu) să menţină în ţesătura
socială măcar minimul de bune maniere într-un ev în care aceastea sunt rareori
privite apreciativ şi în care unii habar n-au că trebuie dea mâna, să privească
ochii celuilalt şi nu telefonul sau că atunci când participi la un eveniment
îţi dai telefonul pe silenţios (excepţie făcând, bineînţeles, doctorii).
Ni s-a spus de
carismă. Când auzi că Hitler a avut carismă te gândeşti că poate ţie nu-ţi
trebuie. Dar uită-te la JFK. Sau la Doamna de Fier. Carisma e o magie şi
depinde de tine dacă faci ceva cu ea şi ce anume.
A fost o
prezentare uşoară, digerabilă, cu unele puncte clare şi altele ceva mai vagi,
dar întru totul de ajutor. Sunt sigur că a fost de ajutor, chiar dacă unii mai
experimentaţi şi-au însuşit de multă vreme aceste obiceiuri, pentru că am fost
surprins să aflu că întârziind la prima întâlnire e normal din partea femeii
pentru că se lasă aşteptată. „Doamnele” astea... şi uite că s-ar putea apoi să
fie lăsată ea să aştepte pentru că nu a dat un telefon să-şi anunţe
întârzierea, iar el a început deja s-o caute prin spitale gândind că sigur şi-a
sclântit glezna în drumul ei grăbit spre întâlnirea mult aşteptată. Iar dacă nu
e mult aşteptată, atunci e degeaba.
Gazda, doamna
Dorina Arsene, a avut o prezentare picurată cu trac. Anterior aflasem că reţine
un entuziasm şi o încântare paralizantă cu ocazia fiecărui training, dând
astfel dovadă de implicare şi pasiune. Şi te-aş putea surprinde să îşi spun că
implică publicul, spre deosebire de alţii care vorbesc în public şi iubesc să
se audă. A fost şi mai surprinzător să văd că este interesată de feed-back şi
oferă sfaturi punctuale la unele subiecte. Cu toate acestea, de departe cel mai
plăcut aspect la training au fost exerciţiile şi felul în care au fost
construite. Dar pentru unele mai complexe şi cu nişte explicaţii detaliate
probabil era nevoie de mai mult de trei ore.
Una
peste alta, a fost o experienţă interesantă, plăcută, eye-opening şi
instructivă. Trăind, ocolind şi ignorând anumiţi oameni îmi pare rău că nu sunt
mai multe cursuri de acest gen. Şi mai mulţi oameni care să le frecventeze.
Pentru că ceea ce e clasic nu se demodează niciodată
